Sfânta Mănăstire Arnota, istorie şi spiritualitate

PREDOSLOVIE
Mănăstirea Arnota de la Răstignire la înălţare

Viaţa creştină a cunoscut diverse etape în dezvoltarea ei, care s-au datorat intensităţii cu care creştinii au mărturisit credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos.

Monahismul este una dintre forţele Bisericii Creştine care au consolidat punerea în prac­tică a adevărului revelat şi propovăduit de Sfinţii Apostoli. Este cunoscut rolul pe care l-au avut mănăstirile şi monahii de-a lungul veacurilor în Biserică. Desigur că, fără o familie creştină autentică şi fără un monahism cu vocaţii, nu vom avea bucuria împlinirii învăţăturii Mântui­torului Hristos. De aceea, aflându-ne permanent în „Liturghie", călăuziţi şi ocrotiţi de Sfântul Duh şi de Fiul lui Dumnezeu şi ajutaţi de Sfinţi, putem ajunge la tronul Preasfintei Treimi, bucurându-ne de comuniune sfântă (cf. Ioan 17, 19-26).

Suntem la aproape 150 de ani de la prima mare încercare a monahismului românesc (1863 - secularizarea averilor mănăstireşti) şi la peste 50 de ani de la îndepărtarea forţată a monahilor şi monahiilor din mănăstirile Bisericii noastre (Decretul nr. 410/1959).

Consecinţele acestor două evenimente se observă şi astăzi, chiar dacă după anii '90 au început să înflorească pe teritoriul Patriarhiei Române alte mănăstiri noi, de monahi şi de monahii.

In timpul regimului comunist, la sfârşitul anului 1989, existau în Eparhia Râmnicului (Epar­hia cuprindea judeţele Vâlcea, Olt şi Argeş) 29 de mănăstiri şi schituri (17 monahi şi 12 mo­nahii), cu 164 de monahi şi 281 de monahii.

Astăzi, Arhiepiscopia Râmnicului (numai judeţul Vâlcea) are 32 de mănăstiri şi schituri în care vieţuiesc 198 monahi şi 305 monahii.

Multe dintre mănăstirile închise în timpul lui Alexandru Ioan Cuza au fost redeschise după anul 1990. In tot acest timp ele au fost transformate în închisori, depozite, aziluri, ospicii şi, în cel mai fericit caz, în parohii.

Prin Decretul nr. 410/1959, de asemenea au fost închise multe mănăstiri şi transformate în aziluri, cămine pentru bolnavi şi copii, încât revenirea lor la starea iniţială s-a făcut greu şi cu multe rugăciuni şi insistenţe.

Nu pentru că s-ar fi împotrivit persoanele asistate din clădirile mănăstirilor, ci pentru că îngrijitorii-asistenţi îşi făcuseră o stare materială de pe urma celor oropsiţi, creştini botezaţi. Personalul deservent s-a împotrivit să părăsească incinta aşezămintelor monahale, până spre anul 2005.

Lucrurile acestea s-au petrecut şi în istorica Eparhie a Râmnicului (vezi cazurile mănăsti­rilor Mamu şi Sărăcineşti), unde Inaltpreasfinţitul Părinte Gherasim, călugăr de vocaţie şi iubitor de monahism, s-a îngrijit de viaţa monahală şi restaurarea aşezămintelor mănăstireşti. S-a îngrijit de refacerea lor ca de nişte „copii duhovniceşti".

Insă mănăstirea spre care s-a aplecat cu mai multă atenţie a fost Mănăstirea Arnota.

Mănăstirea este ctitoria iubitorului de Dumnezeu, Biserică şi neam Voievodul Matei Basarab şi a Sfântului Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu.

Candela credinţei şi cuibul voievozilor ctitori, Mănăstirea Arnota ajunsese în a doua jumătate a veacului trecut în ruină. Secularizarea averilor mănăstireşti şi regimul comunist şi-au pus amprenta distructivă şi asupra lăcaşului sfânt de pe înălţimile muntelui Buila.

Văzând starea deplorabilă în care se afla, harnicul arhipăstor a refăcut-o, a restaurat-o şi a împodobit-o ca pe o „Mireasă" a lui Hristos. I-a redat strălucirea voievodală şi nobleţea bise­ricească, încât aripile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (hramul bisericii) şi fumul de tămâie urcă ruga monahiilor ostenitoare spre tronul Preasfintei Treimi.

Arnota este candela de deasupra baldachinului cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (de la Mănăstirea Bistriţa), in care uleiul nu se mai termină prm grija părintească a Inaltprea- sfinţitului Gherasim şi a obştii de maici.

De 20 de ani, monahismul românesc trăieşte răstignirea şi învierea libertăţii asumate într- o lume tot mai puţin credincioasă şi ostilă vieţii creştineşti autentice.

Nădăjduim că paginile acestei monografii vor aduce lumină în calea căutărilor de linişte şi înălţime spirituală, descoperind peste timp noi vocaţii monahale jertfelnice şi iubitoare de Dumnezeu.

Felicităm şi binecuvântăm autoarele cărţii Maica Theodora Videscu şi Maica Stareţă Am­brozia Rucăreanu pentru această incursiune istorică şi dimensiune spirituală realizate spre slava lui Dumnezeu, cinstea monahismului românesc şi a noastră cunoaştere, precum şi pe osteni­toarele din „chivotul" Arnotei.

† Preasfinţitul Emilian Lovişteanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului