Biserica Ortodoxă îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Mucenic Trifon, ocrotitorul ogoarelor

Sfântul Trifon a fost din satul Lampsac, ţinutul Frigiei şi a trăit pe vremea împăraţilor Gordian (238-249) şi Decius (250-253). A cunoscut, încă din copilărie, credinţa creştină şi, întărit de Duhul Sfânt, propovăduia dreapta credinţă, împreuna cu Sfântul Respice, fiind din acelaşi ţinut.

Iar când Decius a ajuns împărat şi a pornit prigoana împotriva creştinilor, a fost prins şi Sfântul Trifon şi dus fiind la Niceea a fost aruncat în temniţă, la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos şi a fost chinuit în multe feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate, pe vreme de iarnă, până i-au degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare şi a fost ars pe coaste cu făclii şi trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier. Şi, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grăi, îndemnând pe ceilalţi creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit a suferi pentru El.

Rămânând nestrămutat în hotărârea sa, Sfântul Trifon a fost osândit să moară de sabie, dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, şi-a dat sufletul la Dumnezeu în ziua de 1 februarie, anul 250.

Creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat, cu intenţia de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a suferit, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul în satul natal, Lampsac. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma.

Credinţe şi obiceiuri legate de prăznuirea Sfântului Trifon

Sărbătoarea Sfântului Trifon, de la 1 februarie, prefaţează anul pomi-viticol. În trecut, viticultorii şi pomicultorii ţineau post în această zi, pentru ca Sfântul Trifon, considerat de ei drept patron al viilor şi al livezilor, să-i ajute să aibă un an bun, bogat în recolte de struguri şi fructe.

În satele din Muntenia, în dimineaţa sărbătorii, viticultorii chemau preotul să le binecuvinteze via şi s-o stropească cu agheazmă, ca aceasta să rodească şi să fie ferită de grindină sau de secetă.

În partea de sud a Olteniei, se practica un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, ce urma să înceapă peste câteva săptămâni, cunoscut sub numele de Arezeanul (Taiatul) viilor. Denumirea de Arezean, ca, de altfel, şi obiceiul întâlnit numai în zona amintită, pare a fi un împrumut de la bulgari, care numesc sărbătoarea Trifon Zarezan, adică Trifon Tăietorul. Şi aceasta, pentru că unul dintre principalele acte ale obiceiului se axează pe operaţia tăierii rituale a corzilor de viţă-de-vie.

Pentru fertilizarea viilor şi protejarea lor de agenţii dăunători, viticultorii aprind focuri la marginea plantaţiilor şi varsă vin în jăraticul aprins. Totodată, ei sar peste foc pentru a fi feriţi de boli şi a se fortifica, în același sens, de a putea rezista muncilor solicitante de la vie.

O altă practică profilactică, utilizată în paralel cu aprinderea focurilor, consta în afumarea viei cu o cârpă aprinsă. Se preîntâmpina astfel pătrunderea în spaţiul viei a spiritelor malefice sau erau alungate acele duhuri care reuşiseră să se cuibărească printre frunze şi gunoaie.

Odată ce ritualul de la vie era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai către casă. Pe drum, ei cântau, chiuiau şi dansau. Aceste manifestări de veselie trebuiau să fie de bun augur pentru noul sezon viticol. Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masa întinsă, încărcată cu produse tradiţionale şi cu mult vin. Masa trebuia să fie cât mai abundentă, pentru a induce bogăție, mai ales în ceea ce priveşte producţia viticolă.

În prezent, în Oltenia sărbătoarea se ţine în comunităţile care se ocupă, în special, de cultivarea viţei-de-vie. În judeţul Dolj tradiţia alaiului de căruţe care porneşte spre plaiul viilor imediat după slujba religioasă oficiată dimineaţa păstrându-se la fel ca în urma cu câteva secole, în comuna Galicea Mare şi în zona oraşului Segarcea.

În satele din Banat era obiceiul să se rostogolească o roată aprinsă din vârful dealurilor cu vii spre vale. Sensul obiceiului era de a fertiliza via şi a îndepărta de ea duhurile nefaste, între care şi spiritul nociv al iernii. Acest ritual se repeta în noaptea lăsatului de sec şi sub diverse alte variante.

În zona Sucevei, de Sfântul Trifon, oamenii stropeau pomii cu agheazmă, pentru a-i feri de omizi şi a le stimula rodirea. În unele sate din aceeaşi regiune, ritualul se aplica şi în cazul grădinii de zarzavat.